Românii timoceni

Timocul sau Valea Timocului este o regiune istorică situată între Serbia şi Bulgaria, de-a lungul văii râului Timoc. Este formată din judeţele sârbeşti Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar şi regiunea bulgară Vidin.
Timocul este străbătut de râurile Timoc şi Morava (un afluent al Dunării). Cel mai mare oraş este Bor. În această vale încep Munţii Balcani (Haemus). Geografic, Valea Timocului este amplasată în Serbia central-sudică, la graniţa cu Bulgaria. Administrativ, această regiune este formată din judeţele Branicevo, Morava de Est, Bor şi Zaiecar, pe teritoriul Serbiei şi regiunea Vidin, pe teritoriul Bulgariei.Până în 1830, anul de formare al statului sârbesc, românii timoceni trăiau într-o ţară comună care se numea „Provincia Morava - Lom“ şi care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene. În perioada ocupatiei turceşti, această zonă a format "Paşalâcul de Vidin", cu centrul administrativ la Vidin (Diiu - denumirea românească). Sursele sârbe şi bulgare spun că, în antichitate, în Peninsula Balcanică trăiau trei mari popoare: celţii, traco-dacii şi ilirii. Celţii din Balcani au dispărut fără urmaşi, din iliri au apărut albanezii, iar prin romanizarea dacilor a apărut poporul român, în timp ce vlahii ar fi slavi romanizaţi. Alţi istorici precizează că Serbia a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creaţie a politicii austriece care căuta sa facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie naţională sau locală. La sud, Serbia se întindea până în apropierea Paşalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806) eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a desfinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la Bucureşti din mai 1812, sultanul turc a refuzat sa cedeze judeţele Timocul Negru şi Craina.

Miloş Obrenovici, un erou naţional sârb, reia mişcarea de eliberare a poporului său, şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Belgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina. Prin Pacea de la Adrianopole din 1829 şi prin Hatiseriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina. Printr-o intervenţie militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar graniţa cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima dată o segregaţie între românii din Timocul sârbesc şi cei din Timocul bulgar.

Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt inlocuiţi de sârbi, care nu vorbeau româna. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar (dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pozarevat). În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Majoritatea populaţiei din Timoc, locuind la sate, avea ca ocupaţie principală în trecut creşterea animalelor, negoţul cu lemne, vanătoarea şi extragerea cărbunelui. După cel de-al doilea război mondial, această zonă trece printr-un proces de industrializare rapidă. Sunt create mine de cupru şi aur, iar cea mai mare parte a populaţiei, neavând studii, a fost angajată ca personal necalificat. Personalul calificat era adus din marile oraşe, fiindu-le oferite locuinţe şi diverse beneficii. Industrializarea rapidă a zonei a ridicat nivelul de trai, iar muncitorii au început să-şi construiască locuinţe şi să investească în agricultură (achiziţionând utilaje) pentru a-şi spori producţia.